Broasca de smarald

Amphibia → Anura → Bufonidae → Bufotes → Bufo balearicus

Bàggiu Verde

Broasca de smarald este un anuran de dimensiuni mai mici și mai suple comparativ cu broasca comună ( Bufo bufo ). Masculii ating până la 7 cm, iar femelele pot crește până la 12 cm în lungime. Aspectul său este inconfundabil datorită coloritului deschis, de la gri deschis la alb-crem, cu pete verzi sau verzui, uneori deosebit de strălucitoare și extinse la femele. Nuante roșiatice pot fi de asemenea prezente, în special la femelele adulte. Abdomenul este palid, albicios sau crem, de obicei fără pete vizibile. Ochii impresionează prin irisul galben-verde sau verde deschis, niciodată cupru (spre deosebire de broasca comună), și pupila orizontală. Glandele parotoide, bine dezvoltate, aproape orizontale și proeminente, sunt vizibile pe lateralele capului. În perioada de reproducere, masculul prezintă un sac vocal extern și se distinge prin chemarea sa produsă în apă: un tril melodios și prelung, asemănător cu cel al greierului de câmp, care răsună în serile de primăvară și atrage femelele către locurile de depunere a ouălor.

Broasca de smarald ocupă mari părți din Europa Centrală și de Est, fiind absentă de pe Peninsula Iberică și dintr-o parte a Franței mediteraneene, dar prezentă în Corsica. În Italia, specia este larg răspândită, preferând câmpiile și zonele de coastă, inclusiv coasta tireniană și Câmpia Padului. În provincia Savona, ajunge la una dintre cele mai vestice limite ale arealului său, unde câteva populații relicte supraviețuiesc în localitățile Savona, Cairo Montenotte, Vado, Spotorno și Noli. Populațiile ligurice sunt adesea izolate și supuse unor dinamici demografice fragile. În regiune, se întâlnește de la nivelul mării până la aproximativ 300 m altitudine.

Tipică pentru solurile aluvionare și semi-aride, broasca de smarald se adaptează perfect și la peisaje puternic modificate de om. Colonizează terenuri agricole, grădini de legume, ziduri de piatră, cariere abandonate, gropi de gunoi și medii urbane precum parcuri și grădini. Capacitatea sa remarcabilă de a tolera atât perioadele de secetă, cât și niveluri relativ ridicate de salinitate o face o prezență constantă și de-a lungul coastei și în situri degradate, adesea acolo unde alte specii lipsesc.

Preponderent terestră, cu obiceiuri crepusculare sau nocturne, broasca de smarald devine activă odată cu apariția umidității serii, deplasându-se prin iarbă în căutarea prăzii. Reproducerea are loc între aprilie și iunie, preferabil în ape puțin adânci și stagnante, precum bălți temporare, cariere abandonate și sectoare lente ale pâraielor. Femelele, după amplexus axilar, depun cordoane gelatinoase ce pot conține până la 12.000 de ouă, adesea atașate de vegetația acvatică. Mormolocii sunt de culoare brună și mai mari decât cei ai broaștei comune, completând în general metamorfoza până în iulie—cu excepția cazurilor în care bălțile se usucă rapid. Specia hibernează din noiembrie până în martie, alegând adăposturi precum cavități în sol, ziduri de piatră și vizuini săpate de mici mamifere.

Broasca de smarald se hrănește în principal cu insecte, râme și gasteropode, pe care le capturează în timpul deplasărilor nocturne. Mormolocii sunt detritivori omnivori: consumă materie organică animală și vegetală, contribuind la controlul biologic al biomasei acvatice.

Prădătorii naturali includ diverse specii de șerpi (precum Natrix helvetica , Natrix maura și Natrix tessellata ), păsări răpitoare nocturne și, ocazional, mistreți, care pot devasta grupuri întregi de larve în căutarea apei. Pe lângă prădare, mormolocii sunt amenințați de secetă—mai ales în bălțile temporare care se usucă prematur. Un risc în creștere îl reprezintă introducerea speciilor de pești alogeni în locurile de reproducere, punând grav în pericol stadiile larvare. Impactul uman este considerabil: poluarea, distrugerea habitatului și mortalitatea rutieră în timpul migrațiilor de reproducere sunt principalele amenințări pentru supraviețuirea speciei la nivel local și național.

Bufotes balearicus are glande parotoide care secretă un amestec defensiv de alcaloizi și peptide, inclusiv bufotoxine și bufotenină; aceste substanțe irită prădătorii și sunt potențial toxice dacă sunt ingerate sau intră în contact cu mucoasele, dar nu prezintă un pericol real pentru oameni decât dacă sunt ingerate sau ajung pe răni deschise. Secreția este eliberată prin apăsarea glandelor, acționând ca o apărare pasivă. Nu au fost documentate cazuri de intoxicații fatale la om, însă este întotdeauna recomandat să se evite manipularea amfibienilor dacă nu este necesar și să se spele bine mâinile după contact.