Natrix helvetica
Reptilia → Squamata → Serpentes → Colubridae → Natrix → Natrix helvetica
Bissa d'aegua, Biscia d'acqua
Șarpele de iarbă ( Natrix helvetica ) este un șarpe de talie medie spre mare, recunoscut pentru aspectul său suplu și pentru coloritul viu al unor populații liguriene.
Capul este oval și clar delimitat de gât, caracterizat prin ochi mari cu pupile rotunde și solzi carenați care conferă corpului o textură ușor aspră, plăcută la atingere.
Este o specie puternic dimorfă: femelele pot atinge lungimi de 120–150 cm și, în cazuri excepționale, până la 200 cm, în timp ce masculii sunt mai subțiri și rareori depășesc 100–120 cm.
Culoarea de bază variază de la gri-oliv la brun, adesea cu o succesiune alternantă de pete întunecate pe lateralele spatelui.
Este distinctiv gulerul pal, în formă de semilună, variind de la alb la gălbui, urmat de pete negre proeminente în spatele capului, mai evidente la juvenili, care prezintă un desen și mai contrastant.
Ventrul este alb-gălbui, presărat cu pete negre neregulate.
În provincia Savona și vestul Liguriei, Șarpele de iarbă ( Natrix helvetica ) este aproape omniprezent în mediile potrivite, de la nivelul mării până la 1500 m altitudine.
Este prezent în toate principalele bazine hidrografice, cu populații mai numeroase în zonele umede de deal și de munte din interior.
În zonele de coastă, fragmentarea populațiilor este mai pronunțată, adesea din cauza pierderii habitatului prin urbanizare.
Preferă mediile bogate în apă, precum:
Nu este neobișnuit să colonizeze chiar și zone puternic urbanizate, cu condiția să existe o sursă constantă de apă.
Șarpele de iarbă este o specie diurnă și complet terestră, cunoscută pentru viteza mare de deplasare și comportamentul său timid, dar vigilent.
Activitatea începe odată cu primele încălziri ale primăverii, de obicei deja la începutul lunii martie, și continuă până la intrarea în hibernare, care, în funcție de condițiile climatice, poate începe la sfârșitul lui octombrie sau chiar în noiembrie în zonele cele mai calde.
Sezonul de reproducere debutează la sfârșitul primăverii: masculul este teritorial, iar femela trăiește de obicei în aceeași zonă.
După împerechere, femela depune până la 20 de ouă în cavități naturale sau sub pietre, scoarță și resturi, inclusiv materiale de origine antropică.
Puii eclozează între septembrie și octombrie, fiind deja activi și putând atinge lungimi de 25 cm.
Șarpele de iarbă ( Natrix helvetica ) este un reptilă predominant carnivoră, cu o remarcabilă adaptabilitate alimentară, exploatând atât mediile acvatice, cât și cele terestre. În pâraiele și bălțile Liguriei, se hrănește în principal cu mormoloci, broaște, tritoni și, mai rar, pești mici. Când întâlnește prăzi mai mari, cum ar fi broaște adulte sau pești mai mari, șarpele de iarbă tinde să le aducă pe uscat înainte de a le înghiți, reducând astfel riscul de a pierde prada în apă. Pe uscat, dieta sa se extinde la mamifere mici, salamandre, broaște râioase și șopârle mici, în special în păduri sau pajiști umede.
Juvenilii prezintă o dietă mai variată și oportunistă decât adulții, completându-și hrana cu nevertebrate mici precum insecte, râme și arahnide. Prădarea este rapidă: prada este de obicei înghițită vie, fiind amețită de acțiunea salivei, care are proprietăți ușor toxice. Pentru amfibienii anurani, tehnica de înghițire este particulară: aceștia sunt apucați și înghițiți pornind de la membrele posterioare, spre deosebire de alte prăzi care sunt înghițite cu capul înainte.
În natură, Șarpele de iarbă cade victimă numeroșilor prădători. Printre aceștia se numără păsări răpitoare diurne, cum ar fi acvila șerpilor (Circaetus gallicus), mamifere carnivore (de exemplu, vulpea, Vulpes vulpes) și alți șerpi. În habitatele acvatice, peștii răpitori mari, precum știuca (Esox lucius), reprezintă un risc suplimentar, mai ales pentru exemplarele tinere.
Totuși, presiunea umană rămâne cea mai mare amenințare. Oamenii ucid frecvent Șarpele de iarbă din greșeală, confundându-l cu vipera ( Vipera aspis ), mai temută. Degradarea și reducerea zonelor umede, drenarea bălților și a șanțurilor, precum și utilizarea intensivă a pesticidelor, erbicidelor și altor produse chimice (insecticide, moluscicide) duc la scăderea populațiilor, alterând sau poluând habitatele necesare supraviețuirii și reproducerii speciei. Există și cazuri documentate de mortalitate rutieră, în special în sezonul migrației pentru reproducere.
Când este amenințat, Șarpele de iarbă afișează un repertoriu extraordinar de comportamente defensive, mult peste simpla fugă. Inițial, poate șuiera și adopta posturi amenințătoare, prefăcându-se că atacă—dar mușcătura este rară și rezervată doar situațiilor extreme, cum ar fi capturarea directă. Dacă amenințarea persistă, poate recurge la strategii spectaculoase: regurgitarea prăzii recent înghițite pentru a deveni mai puțin apetisant, eliberarea unei secreții cu miros deosebit de neplăcut din glanda cloacală, defecarea abundentă și răspândirea excrementelor pe sine și pe potențialul prădător.
Poate cel mai surprinzător aspect este thanatoza: Șarpele de iarbă se imobilizează pe spate, își deschide larg gura, își lasă limba să atârne și fixează privirea într-un aspect sticlos, simulând starea de moarte aparentă. Această simulare întotdeauna convingătoare derutează adesea prădătorii, determinându-i să abandoneze încercarea de capturare. Această strategie, cunoscută și la alte specii ale genului Natrix, se dovedește deosebit de eficientă împotriva prădătorilor neexperimentați sau oportuniști.
